Starea de betie-alternativa "rezonabila" la realitate? Cine nu a auzit expresiile „îmbătat de glorie“, „îmbătat de sine“?! Betia este o stare de spirit alterată care se poate dobândi prin diferite mijloace. Alcoolul este doar una din multele cauze care pot produce râvnita senzatie de beatitudine. Altfel spus, starea de betie poate fi obtinută fără a consuma alcool. si Sfintii Părinti admit posibilitatea experierii unor stări sufletesti asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor si subtirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: „Mânia este o betie a sufletului; îl face pe om fără de judecată ca si vinul. Tristetea este si ea o betie, că tulbură mintea. Frica, atunci când ia nastere fără motiv, este o altă betie… si, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufletesti care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, betie“. Sfântul Părinte priveste alcoolul ca o substantă materială care are acelasi efect asupra spiritului omenesc, pe care îl au si alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, desi este o substantă materială, are un efect imediat în plan psihic si spiritual, „concurând“ astfel cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristetea, frica s.a. Asadar, el este doar una dintre diversele cauze care conduc la obtinerea unei stări sufletesti modificate, numită betie. Starea de betie, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor ca o alternativă rezonabilă, desi subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă si insatisfăcătoare, în care trăim. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Betia apare atunci ca un refugiu facil, subtil si programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător si, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, betia mai poate fi înteleasă si ca o suspendare voită si „constientă“ a constiintei, sau o cenzurare a ei, partială sau totală, si înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată! Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două sau mai multe realităti este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea constientă a realitătii obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte îsi creează propria sa realitate diferită de a celorlalti, savurând egoist faptul de a sti lucruri pe care altii nu le stiu. Este precum câinele care se retrage în cuscă, pentru a-si linge salivând osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool) este o persoană care tânjeste după o altă realitate decât cea prezentă. Este, de fapt, nelinistea si dorul nedefinit si nemăsurat după împărătia lui Dumnezeu. În acceptiunea Sf. Părinti, betia este orice iesire din sinele propriu. Iesirea din sine este împotriva firii atunci când este datorată păcatului si egoismului. Dar există si o iesire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlneste pe Dumnezeu. În acest caz, iesirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăsi de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut, după cum ne învată Însusi Domnul, prin exemplul fiului risipitor: „Dar venindu-si în sine, a zis…“ (Luca 15, 17). Asadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însusi. Numai după aceasta a putut avea loc ospătul credintei. Lumina; 05 Martie; Autor: Pr.Iulian Negru(coordonator Centrul Sf.Nicolae-Iasi)