Starea de betie-alternativa "rezonabila" la realitate? Cine nu a auzit expresiile „îmbătat de glorie“, „îmbătat de sine“?! Beția este o stare de spirit alterată care se poate dobândi prin diferite mijloace. Alcoolul este doar una din multele cauze care pot produce râvnita senzație de beatitudine. Altfel spus, starea de beție poate fi obținută fără a consuma alcool. Și Sfinții Părinți admit posibilitatea experierii unor stări sufletești asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor și subțirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: „Mânia este o beție a sufletului; îl face pe om fără de judecată ca și vinul. Tristețea este și ea o beție, că tulbură mintea. Frica, atunci când ia naștere fără motiv, este o altă beție și, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufletești care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, beție“. Sfântul Părinte privește alcoolul ca o substanță materială care are același efect asupra spiritului omenesc, pe care îl au și alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, deși este o substanță materială, are un efect imediat în plan psihic și spiritual, „concurând“ astfel cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristețea, frica ș.a. Așadar, el este doar una dintre diversele cauze care conduc la obținerea unei stări sufletești modificate, numită beție. Starea de beție, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor ca o alternativă rezonabilă, deși subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă și insatisfăcătoare, în care trăim. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Beția apare atunci ca un refugiu facil, subtil și programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător și, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, beția mai poate fi înțeleasă și ca o suspendare voită și „conștient㓠a conștiinței, sau o cenzurare a ei, parțială sau totală, și înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată! Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două sau mai multe realități este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conștientă a realității obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte își creează propria sa realitate diferită de a celorlalți, savurând egoist faptul de a ști lucruri pe care alții nu le știu. Este precum câinele care se retrage în cușcă, pentru a-și linge salivând osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool) este o persoană care tânjește după o altă realitate decât cea prezentă. Este, de fapt, neliniștea și dorul nedefinit și nemăsurat după împărăția lui Dumnezeu. În accepțiunea Sf. Părinți, beția este orice ieșire din sinele propriu. Ieșirea din sine este împotriva firii atunci când este datorată păcatului și egoismului. Dar există și o ieșire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlnește pe Dumnezeu. În acest caz, ieșirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăși de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut, după cum ne învață Însuși Domnul, prin exemplul fiului risipitor: „Dar venindu-și în sine, a zis “ (Luca 15, 17). Așadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuși. Numai după aceasta a putut avea loc ospățul credinței. Lumina; 05 Martie; Autor: Pr.Iulian Negru(coordonator Centrul Sf.Nicolae-Iasi)